luni, 18 noiembrie 2013

Am descoperit pe rafturile bibliotecii o carte care m-a atras ca un magnet şi pe care am citit-o pe nerăsuflate. Este vorba de "Şapte zile pentru o eternitate" de Marc Levy. M-a surprins plăcut un dialog dintre protagonistă şi Dumnezeu, care arată cam aşa:
‘’-Tot timpul, propovăduim dragostea, dar noi, îngerii, nu dispunem decât de teorii. Prin urmare, ce înseamnă cu adevărat dragostea, Doamne?
- Dar acesta e lucrul cel mai frumos pe care l-am inventat! Dragostea e o părticică de speranţă, e necontenita reînnoire a lumii, e calea spre pământul făgăduinţei. Am creat diferenţa pentru ca omenirea să cultive înţelegerea: o lume omogenă ar fi fost atât de tristă! Să mori, nu alta! Şi, pe urmă, pentru cel sau cea care a ştiut să iubească şi să fie iubit(ă), moartea nu e decât un moment din viaţă.
- Dar povestea cu acel Bachert e adevarată?
- Frumoasă idee, nu? Cel care işi găseşte jumătatea devine mai împlinit decât toată omenirea la un loc!Omul nu este unic, în sine. Dacă l-aş fi vrut astfel, n-aş fi creat decât unul. Abia cand începe să iubească devine, într-adevăr, unic. Omul, aşa cum l-am creat, poate că nu e perfect, dar nimic nu poate depăşi perfecţiunea a două fiinţe care se iubesc.
[…]
- O să-ţi încredinţez un mare secret. Unica şi singura întrebare pe care mi-o pun, încă din prima zi: Oare eu sunt cel care a inventat dragostea, sau dragostea e cea care m-a inventat pe mine?’’

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu