De ce?!

De ce e tipic omenesc să fugi când dai de necaz? De ce nu poţi fi aproape celui ce are nevoie de tine? Când totul e bine îi promiţi că îi vei fi aproape chiar şi în cele mai grele momente, că veţi trece împreună prin toate, iar când necazul îşi face apariţia, fugi ca un laş. E puţin dureros să fii în pielea celui lovit şi părăsit, dar cum e să fii tu cel care fuge? Oare te minţi singur? Îi minţi pe cei din jur? De ce?