Am descoperit pe rafturile bibliotecii o carte care m-a atras ca un magnet şi pe care am citit-o pe nerăsuflate. Este vorba de "Şapte zile pentru o eternitate" de Marc Levy. M-a surprins plăcut un dialog dintre protagonistă şi Dumnezeu, care arată cam aşa:
‘’-Tot timpul, propovăduim dragostea, dar noi, îngerii, nu dispunem decât de teorii. Prin urmare, ce înseamnă cu adevărat dragostea, Doamne?

- Dar acesta e lucrul cel mai frumos pe care l-am inventat! Dragostea e o părticică de speranţă, e necontenita reînnoire a lumii, e calea spre pământul făgăduinţei. Am creat diferenţa pentru ca omenirea să cultive înţelegerea: o lume omogenă ar fi fost atât de tristă! Să mori, nu alta! Şi, pe urmă, pentru cel sau cea care a ştiut să iubească şi să fie iubit(ă), moartea nu e decât un moment din viaţă.

- Dar povestea cu acel Bachert e adevarată?

- Frumoasă idee, nu? Cel care işi găseşte jumătatea devine mai împlinit decât toată omenirea la un loc!Omul nu este unic, în sine. Dacă l-aş fi vrut astfel, n-aş fi creat decât unul. Abia cand începe să iubească devine, într-adevăr, unic. Omul, aşa cum l-am creat, poate că nu e perfect, dar nimic nu poate depăşi perfecţiunea a două fiinţe care se iubesc.

[…]

- O să-ţi încredinţez un mare secret. Unica şi singura întrebare pe care mi-o pun, încă din prima zi: Oare eu sunt cel care a inventat dragostea, sau dragostea e cea care m-a inventat pe mine?’’

Oricât de simplă, inocentă şi uşor de parcurs pare o relaţie în primii săi paşi, ea va întâmpina piedici şi greutăţi enorme, va trece prin foc şi cascade, iar dacă va ceda vreodată, doar acea dragoste pură şi adevărată va putea izbândi. 

 Nu judeca, dacă nu cunoşti persoana.
 Nu da sfaturi, dacă nu ai analizat situaţia.
Nu îndemna, dacă nu gândeşti.

Nu decide, dacă nu o faci pentru tine!
 Dacă ai un vis, luptă pentru el!

Hei, toamnă!

Toamnă.. Ai sosit? Chiar acum? De ce atât de devreme? Fii blândă şi îndură-te de noi, mai dăruieşte-ne câţiva stropi de căldură, câteva raze de soare.. câteva clipe de fericire. Te rugăm, nu fi tristă. Nu vărsa lacrimi multe! Noi iubim căldura, noi iubim viaţa de vară.. dar.. tu faci ca tot ce-i verde să dispară. Ai şi tu frumuseţea ta.. Aduci roade multe, aduci frumuseţe ruginie naturii..  Ai sosit prea repede. Ştim că-i timpul tău.. Te rugăm doar să nu fii haină, ci să ne mai oferi câteva clipe de fericire fierbinte.. 

De ce?!

De ce e tipic omenesc să fugi când dai de necaz? De ce nu poţi fi aproape celui ce are nevoie de tine? Când totul e bine îi promiţi că îi vei fi aproape chiar şi în cele mai grele momente, că veţi trece împreună prin toate, iar când necazul îşi face apariţia, fugi ca un laş. E puţin dureros să fii în pielea celui lovit şi părăsit, dar cum e să fii tu cel care fuge? Oare te minţi singur? Îi minţi pe cei din jur? De ce?

Hai!

Hai să ne-aruncăm gândurile pe-o foaie, să le lăsăm în lumina reflectoarelor, să nu ne pese de critici. Avem curajul?
Zi de zi ne confruntăm cu asta.. cu o graniţă ce ne opreşte să ne dăm drumul gândurilor, sentimentelor..şi aşa mai departe. Cică suntem liberi, dar ne e îngrădită libertatea. Probabil aici vorbim şi de libertatea spirituală, nu de cea intelectuală. De libertatea personală, interioară, care ne impune anumite reguli: „Nu fă aia, vei avea de suferit” . Sufăr oricum, şi ce dacă? E suferinţa mea, din ea învăţ, din ea culeg putere. Ţi se pare normal să-ţi fie impus să eviţi anumite lucruri? Pentru asta suntem lăsaţi pe-acest pământ, să învăţăm din viaţa noastră, să învăţăm din trecut. Ar trebui să luăm câte-un strop de-nvăţătură din toate situaţiile prin care-am trecut sau la care-am luat parte. Aşa vom birui, îţi spun eu. Cu fiecare zi ce trece, cu atât mai multă putere vom căpăta. Din ce în ce mai multă ambiţie şi curaj de-a păşi în întuneric vom avea. Da, crede-mă pe cuvânt. Şi când vom începe să primim roadele muncii, atunci ne vom simţi împliniţi..chiar şi cu toate vocile din jur. 

Dă-mi din nou..şi din nou, motivul de-a trăi!